nterviu de Ioana Butaru

“Din orice lămâie acră poți să faci o limonadă gustoasă dacă știi ce ingrediente să adaugi”

Am avut recent un training despre feminism unde speaker a fost dna. Alina Andronache, o mamă feministă din Republica Moldova (pentru mai multe detalii, keep reading). Am știut imediat după ce s-a terminat că îmi doresc să-i iau un interviu. De ce? Pentru că am observat cât de multe întrebări avem, câte răspunsuri nu cunoaștem, câte lucruri nu ne simțim în regulă să le adresăm pentru că așa am fost crescuți. Așa că mă gândeam că e o oportunitate să învățăm împreună despre femeile din țara noastră soră și să încercăm o paralelă între cele două.

Am pus aici 60 de minute de suflet și da, știu, dacă dați un mic scroll puteți observa un interviu un picuțel mai lung decât de obicei. Dar asta pentru că pasiunea, munca și experiențele acesteia pe mine m-au inspirat și sper să vă inspire și pe voi! Enjoy! 🙂

Puteți să ne dați puțin background despre dumneavoastră?

Sunt Alina Andronache, sunt activistă, sunt militantă pentru egalitatea de gen și sunt o mamă feministă a 3 copii. Activez în centrul parteneriat pentru dezvoltare, o organizație pe care o admiram și o urmăream din urmă, aveam anumite colaborări și mă bucur că din 2017 fac parte din această echipă și mă mândresc foarte mult cu ce facem.

Acolo, funcția mea de bază este de comunicare și de procesul de advocacy pentru politici în domeniul egalității de gen și asta mă face responsabilă să pot depune efort împreună cu colegii mei la anumite schimbări ale Republicii Moldova care sunt fezabile, căci cu celelalte nu poți ști dacă schimbi ceva sau nu, dar eu chiar vreau să o fac în țara mea. Studiile mele sunt în politologie, dar, după ani de experiență, am ajuns la advocacy și comunicare.

V-ați fi gândit vreodată că veți ajunge să faceți advocacy?

Nu, eu mi-am dorit dintotdeauna să devin deputată, știam acest lucru încă de când eram la școală. Eram în clasa a 5-a și scriam că o să fiu prima femeie președintă a Republicii Moldova, dar apoi mi-am dat seama că asta până la 40 de ani e foarte mult, așa că am zis că la 30 de ani voi avea 3 copii și după mă focusez pe cariera de deputată. Am crescut în mediul politic, fiind la politologie, apoi am făcut stagierea la Parlament. Experiența asta din Parlament, din alegeri, din politică și faptul că am trecut într-un sector nou guvernamental mă ajută foarte mult din ambele perspective: în sectorul non-guvernamental și înțelegerea lucrurilor din interior.

Cred că acești doi factori m-au împins să fac advocacy, pentru că eu știu exact cum să iau decizii, m-am copt în mediul ăsta politic, dar m-a dezamăgit și am înțeles că nu sunt gata să fiu deputată al unui partid din Republica Moldova. Cred că pot schimba mai multe din societatea civilă. Am zis că dacă nu pot fi deputată, pot schimba anumite lucruri și m-am gândit foarte mult dacă pot schimba aceste lucruri. Mă bucur că m-am regăsit ca și persoană care face advocacy, cumva știu ambele baricade și asta mă ajută foarte mult în tot acest proces.

Când v-ați dat seama că feminismul și partea de activism, în general, e ceea ce vă doriți să faceți?

Eu câteodată am fost rebelă, în general mă numeau needucată la școală, aveam probleme tot timpul, n-am fost cuminte sau exemplară. Întotdeauna când aveam întrebări sau când consideram că o situație nu este corectă, interveneam. Am amintiri foarte neplăcute din clasele primare, aveam o profesoară foarte strictă, ne bătea cu rigla peste degete și alte lucruri. Țin minte că erau colegi din familii defavorizate și întotdeauna ne eticheta și mă certam cu ea, mă și dădea afară. Țin minte spiritul ăsta al meu încă din școală, dar credeam că e o problemă cu mine, pentru că părinții mei erau sunați, chemați. Ei susțineau această rebeliune, mai ales dacă eu puteam demonstra că nu am făcut-o din cauză că nu respect profesoara, ci pentru că ea era incorectă.

Nu înțelegeam că asta e discriminare, marginalizare, noțiunile astea nu le-am știut ani buni, nu le-am învățat la școală, nici la universitate. Și în activitatea mea am conștientizat după mult timp că erau fenomene distructive în societate. În ultimul an, țin minte că analizau cum erau îmbrăcate fetele, dacă aveai fusta mai sus de o palmă, mai sus de genunchi, te întorceau înapoi și mie mi se părea atât de revoltător, încât nici nu pot să explic. Aveam o mătușă, care era croitoreasă și mi-am cusut o bună parte din haine (erau foarte strânse pe corp), cu mult mai jos de genunchi, dar aveau culori aprinse, gen roșu și o tăietură într-o parte sau în față, destul de îndrăzneață. Intenționat am făcut-o.

În momentul în care veneam în față și îmi spunea să mă întorc acasă, dădeam foarte exact prevederile din regulament care spuneau că eu respect regulamentul. Era o formă de protest a mea. Purtam cravată, în loc de accesorii școlare. La ultimul sunet, țin minte că împreună cu mai multe colege am făcut fustele mai scurte, căci haina ne reprezintă și chestia asta era la fete, nu la băieți și asta mă deranja foarte mult.Țin minte că eu aveam chestii de genul ăsta, dar nu știu de ce consideram că asta e o problemă a mea. De multe ori, și la universitate continuam cu chestia asta și crede-mă că îmi ziceam “Alina taci, taci, taci te rog”. Nu înțelegeam că e o problemă, dar acuma înțeleg că așa am fost crescuți noi, adică așa inhibați, și nu ar trebui.

Dar ca să mă numesc activistă și militantă pentru egalitatea de gen, iar mai apoi feministă (pentru că mulți ani nu am avut nicio legătură cu feminismul) și pe bune să zic că sunt o mamă feministă a fost în 2017-2018 prin vlog. Mi-a trebuit foarte mulți ani pentru că nu învățăm asta la școală, nici la universitate. Uite, eu când eram de vârsta ta (ok, nu e așa mare diferență, vreau să mă consider încă tânără :D) nu aveam atâtea oportunități, programe, internship-uri etc., respectiv tot ce știu eu acum este strict ce am învățat eu singură prin cursuri internaționale online.

De ce? Fiindcă am înțeles că modul meu de exprimare este activismul care trebuie învățat încă de la grădiniță și în familie și trebuie susținut. De aceea, tot timpul le spun copiilor mei că dacă nu sunt de acord cu ce spun eu, atunci argumentează. Nu spune ‘nu vreau’ sau plângi, argumentează, iar dacă îmi dau 3 argumente de ce ceea ce spun eu nu este corect, cedez pentru că au știut să-și susțină poziția. Câteodată asta dă bătăi de cap ca părinte.

De exemplu, avem niște discuții și certuri pe un ton ridicat cu cel mare, dar eu înțeleg că în familie trebuie să încurajez libera exprimare și am să o fac și la școală, deși îi dă de multe ori dificultăți. O dată profesoara a spus “ce, sunteți turci?!” către întreaga clasă, el s-a ridicat și a zis că “turcii sunt oameni la fel ca moldovenii, ucrainienii” ș.a.m.d., după care a fost silit să stea toată lecția în picioare. Desigur, eu am mers, i-am apărat poziția și mi se pare un act de curaj la 7 ani să faci acest lucru.

Dar asta trebuie învățat, pe noi nu ne-a învățat. Tot ceea ce m-a învățat sistemul sovietic a fost să tac, să merg după turmă, să fiu docilă, ascultătoare, cuminte și eu cred că este cea mai greșită abordare pentru societatea noastră, căci de-asta noi nu ne putem apăra drepturile. Da, sigur, pe social media, însă în momentul în care trebuie să ieșim pe stradă, puțini o fac.

Voiam să vorbesc și de sistemul nostru educațional, chiar dacă sunt din România și nu din Moldova, sunt aproape la fel.

Da, similar, am colegi din România cu care discutăm. Nu e diferența prea mare, doar că voi aveți câteva schimbări spre bine.

Nu sunt foarte vizibile, sinceră să fiu. Deci ce credeți că putem face noi ca elevi/e în privința sistemului? Dacă încerci să discuți frumos, ești automat pedepsit. Luați de exemplu dress code-urile, faptul că ți se zice “nu poți să mergi la activitatea x pentru că ești fată”, “nu poți să te joci fotbal, trebuie să te joci doar handbal”; la fel și cu profesorii: nu te duc la olimpiade că “băieții se pricep la mate, tu mergi doar la română” și multe, multe altele.

Să nu cedați, să ripostați și să vă susțineți punctul de vedere. Este complicat, este greu, dar trebuie să o facem pentru că lucrurile nu se vor schimba atât timp cât noi o să tăcem. Ne e mai ușor acum să apărăm vocea femeilor, decât le era strămoașelor noastre (care adeseori își riscau viața) și e responsabilitatea noastră să continuăm lupta. Nu trebuie să ne conformăm! Eu am făcut-o în universitate când nu mi-am apărat dreptul de a scrie teza de licență pe tema dorită de mine și îmi pare foarte rău.

Adevărații apărători ai drepturilor omului o fac demn și cu respect, pentru că asta cerem prin misiunea noastră. Unicul sfat ar fi acesta. Dacă nu merge prin discuții, atunci apelați la director, Minister, organizații abilitate în domeniu.

De exemplu (am să mă refer aici la Moldova), când elevii au scris Consiliului De Egalitate să vină să vorbească profesorilor despre anumite lucruri. Se poate, chiar se poate! Vor fi consecințe, dar mândria că tu ai făcut un lucru bun consider că merită. Chiar cred că școala nu este unicul pilon în dezvoltarea noastră personală și profesională, respectiv dacă crezi că școala îți limitează drepturile, trebuie să lupți chiar dacă o să ai note mai mici!

De la ce a pornit #Vloguluneimamefeministe? Dacă ne puteți împărtăși câte ceva din experiența d-voastră ca vlogger?

Întotdeauna când vorbesc de ceva din domeniul egalității de gen, dau exemplu direct din viața, experiențele și greșelile mele și multă lume după aceea mă contacta pentru a scrie mai multe despre subiectul respectiv. Într-o zi, de exemplu, băiatul cel mare a venit și mi-a spus că nu vrea să mai ajute în bucătărie pentru că asta e “treaba femeilor” și eu eram ceva gen “pfoa”. Mi-am dat seama că acest lucru i-a fost întipărit la grădiniță, așa că la o adunare a părinților am explicat de ce nu e bine să ne învățăm copiii cu o astfel de mentalitate.

Iată așa, cum una pe alta, s-a născut și ideea vlogului. Recunosc că la început am avut și eu teama de a mă expune public pentru că vedeam cât hate primește soțul meu care avea deja un vlog. Iar psihologic e foarte greu să faci față. Foarte puțini înțeleg cât de dificil este să faci un vlog, pe ploaie, pe vânt, cu copilul la alăptat, montajul, tehnica și o grămadă de chichițe de genul…

Până la urmă, după multe ore de filmat, design-uri, scenarii etc. am lansat vlogul (primul episod a așteptat câteva luni să fie publicat pentru că aveam o petiție în desfășurare în acea perioadă și nu am vrut să se intercaleze). Eram plină de emoții și chiar tremuram. Tot spuneam așa: dacă 1000 de oameni vor viziona video-ul, 100 cel puțin o să schimbe cumva gândirea. Când am văzut că a adunat vreo 60.000, nu mi-a venit să cred!

Îmi place ceea ce fac! În ultimul timp, am încercat să fac video-uri în care să apară și colegii mei, nu doar eu. Pe viitor, aș vrea să-l relansez, dar să fac doar spot-uri. E o experiență foarte frumoasă, deși sunt multe comentarii răutăcioase nepublice și n-am înțeles de ce. Mă criticau în privat, cu blesteme, cu de toate. La început le răspundeam, încercam să purtăm o discuție cu demnitate, dar degeaba. Așa că m-am lăsat de asta pentru că mă consuma foarte tare. Sper totuși să revin și să extind echipa pentru ca mai multe persoane să vorbească.

Ce topicuri v-ați dori să abordați mai departe în cadrul #Vloguluneimamefeministe?

Unul dintre subiectele care contează foarte mult pentru mine este educația sexuală, îndeosebi pentru că în Republica Moldova crește numărul fetelor care nasc și care fac avort la o vârstă fragedă, haideți să zicem așa: copiii nasc copii. Așa că îmi doresc să împărtășesc experiența mea pentru că, în primul rând, educația sexuală începe din familie și nu de altundeva.

Mie părinții nu mi-au spus nimic. Eu am 3 copii de 9, 7 și 4 ani și toți cunosc foarte bine care este diferența dintre fete și băieți, dintre penis și vulvă, înțeleg că un copil se naște ca urmare a unui act sexual (sigur, nu m-au întrebat detalii), știu cum se dezvoltă un copil, știu ce înseamnă gay și lesbian, ce înseamnă menstruație etc. Și crede-mă că nu am venit eu și le-am spus “hai copii să discutăm despre…”, nu! Ei văd/ aud anumite lucruri împrejur ori la grădiniță și vin să-mi pună întrebări, iar eu le explic prin argumente. Toate răspunsurile le-am găsit într-un singur ghid făcut în România, anume ‘Ghid de educație sexuală pentru părinți – ce să răspunzi la fiecare vârstă’.

Când băiatul meu a auzit de sex de la colegii lui, a venit și m-a întrebat, iar eu eram atât de blocată de răspuns și i-am zis “Dumitraș, scuză-mă, sunt obosită astăzi, dar nu te superi dacă continuăm mâine discuția. Uite că mă doare foarte tare capul” (eu așa fac de obicei când nu știu un răspuns). Atunci eu repede mă documentez și îi explic, după care el mă bate așa pe umăr și-mi zice “da eu știam mama, voiam doar să te verific pe tine”. Am înțeles că a fost un test al copilului pentru mine ca să-i câștig încrederea, dacă nu-l treceam, copilul nu avea să mai discute cu mine despre subiecte serioase, iar eu nu vreau să pierd șansa de a fi principala sursă de informare a copiilor mei (decât să se informeze de oriunde și neveridic).

Al doilea subiect este hărțuirea sexuală, mai ales în rândul tinerilor, iar altul este sexualizarea fetițelor prin produsele de divertisment și media, publicitatea sexistă în general. Nu în ultimul rând, să încerc un fel de instruire online, adică să explic pe înțelesul tuturor anumiți termeni, tendințe, cu ce se mănâncă, ce e asta, ce e aia și altele.

Cât de lacunară este legislația în drepturile femeilor?

Foarte. Cel mai discriminatoriu domeniu este piața muncii. Noi, ca impact și post Covid, piața muncii doar a intensificat și cutezat problemele. Piața muncii te lasă în urmă, te lasă independent financiar, te exclude când ai o familie și copii și nu-ți oferă posibilitatea de a le reconcilia pe amândouă. Aici eu vorbesc de o simplă situație:

Este imposibil în R. Moldova să nu fii pusă în situația în care trebuie să alegi între carieră și copii, iar statul continuă să te închidă practic în casă atunci când ai un copil mic. Tocmai din cauza asta, atunci când revii ești dispusă să accepți orice salariu și orice job numai ca să revii pe piață și asta vorbesc din perspectiva mea. Eu după revenire mă îndoiam mult de mine, pentru că tot auzeam “taca-paca în loc de portocală”. De-aia apar și discrepanțele de salarii.

Legislația nu permite, chiar dacă se încearcă modificări. Cu regret, în R. Moldova tot ce se face, se face după sistemul ‘un pas înainte, doi înapoi’. Un alt exemplu ar fi legat de concediul pentru îngrijirea copilului. El ar trebui să aibă trei piloni de bază:

1. Flexibilitate maximă pentru părinți (să se țină cont de starea de sănătate a copilului, a mamei, situația financiară, statutul socio-economic etc.)
2. Să fie încurajați și tații să intre în concediul de îngrijire
3. Să existe cât mai multe centre și organizații alternative de îngrijire a copilului

Plus alte lacune care nu ne ajută, ba mai mult ne încurcă. Iar de aici încep toate problemele și foarte multe forme de discriminare la locul de muncă, de violență în familie s-ar diminua dacă statul ar interveni.

Ați pomenit de presiunea asta că “oh, trebuie să ai copil până la vârsta x”, “de ce faci copii atât de repede” sau “de ce nu te-ai căsătorit încă”. Cum putem gestiona presiunea aceasta din partea societății?

Da, într-adevăr, aceasta există îndeosebi asupra tinerelor. Întotdeauna simți presiunea asta de raportare veșnică în fața tribunalului societății, mai zic eu. Dacă o să te focusezi doar pe asta, nu o s-o poți evita pentru că, vrem nu vrem, asta este societatea crescută cu anumite stereotipuri și viziuni și nu o putem schimba peste noapte. Mai bine să nu te consumi și să spui clar că este dreptul tău ce decizi să faci cu viața ta.

Credeți că umorul ne ajută să combatem toate stereotipurile acestea?

Da, eu cred că umorul în gene te ajută să faci față la foarte multe situații. Eu, cel puțin, fără umor mi-aș ieși din minți. Atunci când glumești, este mult mai ușor. Dar cel mai important e să nu asculți de gura lumii și să o eviți, pentru că mereu o să vorbească. Cu umor, verticalitate și cu voință o să trecem peste toate obstacolele. Chiar recomand ca lumea să se folosească de umor pentru a depăși situațiile astea.

Ca o ultimă întrebare, cu ce ați vrea să rămână cititoarele acestui interviu (citat, sfat, esența a ceea ce am vorbit, din nou, absolut orice)?

Am să încerc să dau câteva sfaturi pentru orice vârstă, de la mic la mare:

Să știți că puteți să faceți ORICE. 

Totul este mâinile în voastre și cel mai important, nu cedați!

Să nu vă inhibați vocea, să  vorbiți mereu și să n-aveți frica de a o face!

Să nu vă lăsați conduse de stereotipuri și etichete nici față de voi, nici față de oamenii din jur.

Nu sunteți singure, iar eu cred că putem promova drepturile femeilor prin solidaritate! Granițele țărilor noastre nu ne împiedică să ne unim.

Când simțiți că nu mai puteți, aduceți-vă aminte de când erați micuțe –  nu știam nimic și ne-am lovit învățând, dar nu am cedat!

Și ultimul: “din orice lămâie acră poți să faci o limonadă gustoasă dacă știi ce ingrediente să adaugi” pentru că orice experiență, bună sau rea, este o experiență care te ajută în viață dacă știi cum să o folosești!