interviu de Irina Voiculescu

Am învățat să fiu femeie de la femeia care a iubit că e femeie

Nu te găsesc pe nicăieri, Laura Ionescu

Ai ajuns şi tu să faci cumpărături de Crăciun pe ultima sută de metri? Cauți un cadou special pentru mama ta sau pentru cititoarele din viața ta? Dacă răspunsul la aceste întrebări este da, ai nimerit unde trebuie. 

Cartea „Nu te găsesc pe nicăieri” este apărută destul de recent la editura Publica și este scrisă de Laura Ionescu, copywriter freelancer, jurnalistă la „Decât o revistă” și „Revista de Povestiri”, speaker TedEx, scriitoare cu lucrări publicate în antologia de texte „Ea.Perspective feministe asupra societății românești”, iar, pe lângă această înșiruire de funcții, este fiică, soră, feministă, o femeie mișto care a reușit să îmi umple sufletul de bucurie și să îl sfâșie în două în doar 194 de pagini. 

Cartea aceasta a stârnit păreri diferite, lacrimi, râsete, a trezit amintiri din trecut care probabil nu au fost accesate de mult timp, oamenii s-au pierdut și s-au regăsit odată cu povestea. Este despre copilărie, adolescență, simplitate, durere și forța de a te ridica. Întrebată fiind care cred că este mesajul cărții, am ales să spun „iubirea..de mamă, de soră, de familie, de viață”, unii, însă, m-ar putea contrazice. Recomand această carte tuturor celor care vor ceva real, sincer, înduioșător, o poveste care cred eu că rămâne mult timp în mintea și în sufletul celui care o citește. 

Oricât de frumos aș putea vorbi eu despre povestea aceasta, nimeni nu o poate face mai bine decât însăși Laura (luluts). Am avut ocazia să stăm de vorbă și cum altfel să intrați mai bine în atmosfera cărții și să îi cunoașteți profunzimile dacă nu prin propriile ei cuvinte. 

Î: Ai spus la un moment dat că, atunci când ai început să-ți scrii gandurile, nu credeai că va ajunge o carte. Cand a fost momentul în care ai știut că vrei să aduci în văzul lumii povestea ta? 

R: Am început să scriu ca să văd dacă pot să spun povestea asta altfel decât         decât mi-am spus-o. În momentul în care mi-am dat seama că s-ar putea totuși să lucrez la o carte a fost după ce scrisesem deja jumătate din ea. Cred că a durat câteva luni până când mi-am dat seama că ceea ce urma să fie un text despre mama s-a transformat într-o serie de texte despre ea;

Î: Cum au reacționat cei apropiați, familia când au citit cartea? 

R: Sora mea a fost acolo și când scriam cartea, ea știa partea ei de poveste, pierderea mamei era ceva ce trăise departe de mine și ceva ce am trăit împreună doar în momentul înmormântării. Nu se gândise niciodată cât de greu a fost pentru mine să duc ce se întâmplase atunci. Cred că a fost dureros pentru ea să o piardă pe mama din nou, dar ne-a apropiat foarte mult, cred că distanța dintre noi două în acest moment e fix cotorul cărții

Au mai citit-o verișoare și au apreciat-o, au spus că e o carte în care mama a prins culoare. 

Î: Nu ai avut rețineri în ceea ce privește publicarea cărții? 

R: Mi se pare că atunci când le arăți oamenilor o parte din tine îi faci și pe ei să se deschidă; dacă ești tu primul care le oferă ai mai multe șanse să primești înapoi. Cred că iubirea pe care am simțit-o pentru mama a fost ceva uimitor și cred că și felul în care ea m-a iubit înapoi a fost uimitor. Totuși, am fost nesigură dacă povestea chiar e mișto sau este mișto pentru că eu o iubeam atât de mult pe mama, dar la întrebarea asta mi-a răspuns editura, Publica, atunci când mi-au spus „Te publicăm”. Mi-a fost puțin frică cu câteva zile înainte de publicare, m-am întrebat dacă fac ce trebuie, dar până la urmă ce înseamnă a trebui atunci când scrii ceva. 

Î: Povestea ta a reușit să lege oamenii, să aducă pozitivitate în social media. Cum te-ai simțit când ți-ai dat seama de impactul pe care l-a avut în mediul online? 

R: Sinceră să fiu nu mă așteptam. M-a luat prin surprindere tot ce s-a întâmplat în online, cu toate că eu cu asta mă ocup și, cumva, pentru mine, munca la carte nu s-a terminat în momentul în care am scris-o și chiar am vrut să mă lupt pentru ea. Am oferit fără să mă gândesc la faptul că voi primi ceva înapoi, motiv pentru care am fost copleșită de poveștile și mesajele pe care le-am primit. Sunt recunoscătoare să descopăr că nu am fost niciodată atât de singură cum m-am simțit. 

Î: Plănuiești și alte cărți, dat fiind faptul că aceasta a avut atâta succes? 

R: Da, am niște idei, dar nu vreau să mă mai grăbesc. Simt că m-am grăbit, într-un fel, cu scrierea cărții pentru că aveam nevoie să scot povestea asta din mine ca să pot trece la altele. Am început să mă gândesc la o a doua carte, am scris un prim eseu, dar cred că o să îmi dau seama când o să am un pic de liniște în ce direcție vreau să o iau cu scrisul și cine vreau să fiu în continuare. 

Î: Ți s-a întâmplat să te impotmolesti cu scrisul? 

R: Pe măsură ce înaintam în scris descopeream alte zone din mama și cred că a ajutat foarte mult asta; atunci când nu trăiești cu presiunea de a scrie o carte curge cu mult mai firesc. Fiind un volum de memorii, știam că nu mai am cum să schimb ce s-a întâmplat, de mine a depins felul în care am scris despre povestea pe care am trăit-o. Au fost momente în care am avut nevoie să mă îndepărtez puțin de poveste pentru că mă durea prea tare, să mă regenerez între momente și să analizez mai bine ce s-a întâmplat. 

Î: Dacă ar fi să alegi un capitol preferat din carte, ce ai alege? 

R: Este foarte greu, când iubești un om îl iubești cu totul. Cred că la nivel literar capitolul „Școala de vară” e bun și e emoționantă povestea, a fost o lecție pentru mine acel capitol dincolo de toate lecțiile pe care le-am primit de la mama. Îmi place foarte mult și capitolul cu marea pentru că eram foarte fericiți și nu există niciun moment în care să întâlnesc marea și să nu mă gândesc la ea.

 Î: O prietenă m-a întrebat odată ce miros asociez cu amintirile speciale, de când eram mică. În onoarea casei de la mare a matusii Rica, care crezi că ar fi răspunsul pentru tine? 

R: Aș spune multă mâncare și flori: pandișpanul cu vișine proaspăt scos din cuptor, mirosul ăla de sarmale de Crăciun când abia așteptam să scoată mama oala ca să putem să mâncăm, un parfum pe care l-am primit cadou de la sora mea în primul pachet din Canada, porumbul copt de când mergeam la țară, ostropel și Mânuța-Maicii-Domnului 

Î: Privind înapoi, ai vreun regret? 

R: Nu aveam ce să fac mai mult decât am făcut şi sunt ferm convinsă că mama m-ar fi iertat pentru toate nesăbuirile mele. Am beneficiat de libertate şi încredere din partea ei, am ales cine să fiu și am ales să fiu un om mișto Cred că mama ar fi mereu mândră de mine, că nu m-am pierdut și că nu mi-am găsit scuze ca să mă pierd, că mi-am ținut promisiunea pe care mi-am făcut-o mie când eram un copil care își dorea să scrie. Din punctul ăsta de vedere, nu am niciun regret. 

La capitolul regrete clasice, mi-aș fi dorit să îi spun mai des că o iubesc, să existe un moment în care am țipat atât de tare la mama că o iubesc încât i-ar fi sărit hainele de pe ea, așa că am făcut-o acum. 

Î: Crezi că pierderea ei te-a făcut mai puternică sau să realizezi că ai fost puternică dintotdeauna? 

R: Cred că moartea unei persoane atât de dragi te face să-ți dai seama că ești mai puternic decât credeai că ești. Nu știu dacă aș fi vorbit la 17 ani despre mine spunând că sunt puternică, însă cred că ce m-a făcut moartea mamei să descopăr e că puterea nu înseamnă că trebuie să treci singur prin niște lucruri și că a fi cu adevărat puternic înseamnă, acum pentru mine, și alte două lucruri dincolo de lupta pe care o duci. A fi puternic înseamnă uneori să știi când să renunți și să știi să ceri ajutorul, să întinzi o mână și să speri că cineva te va prinde. Da, acest moment mi-a arătat că sunt mai puternică decât credeam și mi-a dat peste cap definiția puterii.

 Î: Ai vreo melodie preferată pe care o ascultai cu mama ta? 

R: „Somewhere over the rainbow”. Poate încerca să spună unde o să o găsesc la un moment dat. Poate că ăsta era răspunsul la „Nu te găsesc pe nicăieri”.

 Î: Cand ai știut că este momentul să închei cartea, să scrii ultimul capitol și cum s-a simțit asta? 

R: Pentru mine, scrierea acestei cărți a fost un proces foarte intuitiv. Multă lume spune că a fost un proces terapeutic, însă adevărul este că am avut nevoie de terapie înainte, ca să pot așeza în mine în mod constructiv acest moment. Știu că pe final mi-am provocat singură o epifanie și mi-am zis „Da, am confundat iubirea cu durerea atât de mulți ani” și e foarte greșit pentru că iubirea e ceva simplu. În momentul în care am realizat asta, mi s-a părut că are sens să se încheie astfel. E o concluzie care e un pic mai departe de relația dintre mine și mama, este de fapt relația dintre mine și mama după ce ea nu a mai fost. Mi-am dat seama că dacă aș mai fi scris aș fi diluat mesajul cărții, mesaj pe care, de altfel, fiecare îl vede diferit și asta cred că este frumusețea cărții. 

Î: Este ceva ce i-ai spune mamei tale acum? 

R: I-aș mulțumi pentru că ne-a învățat întotdeauna să iubim femeile și să nu le percepem drept competiție și aș fi certat-o că nu ar trebui să se rușineze că am scris o carte despre ea pentru că merita cartea asta. I-aș spune că așa cum ne-a iubit mai mult decât ne iubeam pe noi însene, așa am iubit-o și noi pe ea mai mult decât s-a iubit ea pe ea însăși. 

Î: Dar ceva ce ți-ai spune ție, cea de la 17 ani? 

R: Nici măcar nu o să crezi că lucrurile astea despre care nu vrei să vorbești acum vor fi lucrurile despre care vei vorbi peste 10 ani, doar că de data asta te va asculta mai multă lume. Mi-aș mai spune că „Ai dreptate în tot ce crezi” și că timpul a reușit să găsească un loc bun pentru emoțiile alea, ca să nu mai doară așa de mult. Când a murit mama, doliul și pierderea ei erau tot ce eram, dar în timpul care s-a scurs eu am devenit cu mult mai mult în jurul acelui doliu, acum se simte ca fiind o parte mai mică din mine. 

 Î: Care este cel mai bun sfat pe care ți l-a dat mama ta sau unul care a rămas cu tine în multe situaţii? 

R: „Nu mai umbla cu șalele alea goale!”, „Mănâncă ce gătește mama”, că nu e despre a fi pe locul întâi, ci despre a da tot ce e mai bun din tine doar ca să nu trăiești cu regretul că ai fi putut face mai mult decât ai făcut. Faptul că m-a încurajat să fiu mereu independentă, curioasă, să muncesc pentru ce îmi doresc. Dar în principal „Nu mai umbla cu șalele alea goale!” 

Î: Pentru final, ai un mesaj pentru mamele şi fiicele care citesc acest articol şi urmează să-ţi citească cartea? 

R: Le-aș spune că e important să se țină aproape unele pe altele, să lupte împreună pentru o lume mai sigură pentru toate femeile. Le-aș spune fiicelor că mamele au dreptate de mai multe ori decât le-ar plăcea să creadă și mamelor că, în revolta fiicelor, de fapt se ascunde șansa unui viitor mai bun și mai puțin obedient pentru toate gagicile. Le-aș spune fiicelor să nu își mai dea ochii peste cap când le sună mamele și le întreabă dacă au mâncat sau dacă sunt îmbrăcate bine sau dacă mai stau mult în oraș și mamelor că, deși fiicele nu vorbesc atât de mult pe cât o făceau atunci când erau mici, mama rămâne centrul universurilor, la mama te întorci când te doare. Dincolo de orice moment dramatic sau dorință de a nu semăna cu mama ta, se ascunde căutarea propriei identități și că vine un moment în care noi, ca fiice, realizăm cât de mult semănăm, de fapt, cu mamele noastre. Sper că își vor spune ce simt, orice emoție ar fi, ca să nu trăiască niciodată cu o mulțime de lucruri nerostite.