sister how do i love myself enough to know your accomplishments are not my failures

we are not each other’s competition
Rupi Kaur, The Sun and Her Flowers

În lumina (nu știu sincer cât de favorabilă) a ultimelor săptămâni de liceu, mă întorc instinctiv cred spre toate convingerile pe care le aveam despre mine însămi și despre feminitate (principiu care mi se părea complet inaccesibil și care, invariabil, mă respingea constant așa cum îl respingeam și eu pe el) la începutul clasei a noua. În realitate nu feminitatea mea (sau așa zisa lipsă a ei) era problema, ci persistenta senzație că nu mă pliez pe toate normele pe care mi le insuflaseră de când eram mică cele mai importante femei din viața mea. Certitudinea că le dezamăgesc prin tot ce fac sau nu fac. Spaima că nu voi fi niciodată iubită de un bărbat pentru că nu știu să gătesc. Pentru că nu am un păr frumos. Pentru că sunt plinuță. Pentru că vorbesc prea mult și râd prea tare. Pentru că nu-mi place să mă machiez. În fine, lista poate continua la nesfârșit. Ceea ce vreau să subliniez este că mă judecam extrem de dur și în același timp taxam aproape toate celelalte femei din jurul meu după standardele închipuite de decență/frumusețe/inteligență pe care le știam și pe care, în naivitatea mea, nu îndrăzneam să le pun vreo secundă sub semnul întrebării. 

Așa că încă nu-mi dau seama cum a avut o fată de cincisprezece ani răbdarea să-mi arate treptat, zi după zi, timp de patru ani, cât de mult mă subestimez și cât de mult subestimez femeile și forța pe care o avem împreună. Poate părea banal, dar cred că totul a început când a fost singura persoană pe care nu doar că nu a deranjat-o felul în care râd, ci chiar îi plăcea de-a dreptul. Să fiu încurajată să zâmbesc larg, să râd oricât de zgomotos și inegal aș face-o, să nu mă mai simt vinovată că vorbesc mai mult decât un băiat… a fost primul pas timid spre schimbarea de care nu știam câtă nevoie am. 

Nu mai spun că înainte să o cunosc pe ea (nu, nu suntem împreună, dar tot datorită ei am învățat să nu mă deranjeze dacă cineva crede asta) foloseam replici feministe încercând să-i impresionez pe băieții din jurul meu. Să le arăt că sunt strong, pentru că aveam impresia că dacă arăt lumii că toți băieții mă calcă pe nervi înseamnă că sunt o femeie emancipată (și, mai important, inabordabilă). Declicul l-am avut la o oră de limba română (cu o doamnă profesoară absolut incredibilă care, deși declarând că ea nu se identifică cu feminismul, ne-a învățat mai multe despre cum e să fii femeie decât își poate imagina) în care dumneaei ne-a întrebat dacă ne simțim egale cu băieții. Întrebare la care eu, imaginându-mă deja cu un pahar de bere în mână și picioarele desfăcute pe stadion (ca să înțelegeți la ce reduceam eu libertatea de a fi bărbat), am răspuns, ca toate celelalte de altfel, că da normal. Doar Raisa a zis că nu tocmai. Și deși nu mai era timp să dezbatem granițele acelui tocmai, mi-am petrecut restul zilelor de liceană alături de ea încercând să le definim împreună.

Voi încerca să fac în continuare un fel de top al celor mai importante lucruri pe care le-am învățat de la prietena mea, pe care am văzut-o treptat transformându-se într-o femeie de care sunt enorm de mândră și căreia nu am să pot să-i mulțumesc vreodată îndeajuns pentru că m-a salvat (și m-a încurajat să mă salvez singură) de la o viață trăită după cum dictează societatea și (cel mai dureros) oamenii pe care îi iubești. 

Ca să revin la primul paragraf și la enumerația aceea interminabilă: spaima că nu voi fi niciodată iubită de un bărbat nu a fost, nu este și nu va fi niciodată validă. Și nu doar pentru mine. Ci pentru fiecare femeie din lume. Certitudinea că trebuie să fii iubită de un bărbat pentru a fi fericită înrădăcinată în mințile și-n sufletele noastre de când eram imposibil de mici (chiar am făcut un joc de imaginație la un moment dat cu Raisa să vedem cam câți anișori aveam când am înțeles prima dată că noi suntem prințesele neputincioase din turn) ne dezechilibrează emoțional și ne creează insecurități de care nu mai scăpăm. Raisa nu mi-a arătat doar că nu e greșit/imoral/imatur să nu aștepți după iubirea unui băiat, ci și că nu e nimic greșit cu femeile care fac asta. Pentru că nu cred că am fost singura învățată de mică că băieților le place să te vâneze, să nu te lași ușor, să te prefaci indiferentă, să nu-i arăți că ești vulnerabilă. Raisa m-a învățat că nu sunt o căprioară și că nu este nimic în neregulă (nu-mi știrbește caracterul, individualitatea sau independența în vreun fel) să-i arăt unui tip că sunt ultima gâlmă topită-n limbă după el. Stima mea de sine nu are nimic de-a face cu cum și cât și pe cine iubesc. 

Mi-a arătat cum toate stereotipurile despre ce credeam că înseamnă feminitatea m-au împiedicat să mă îmbrac cum îmi place. Știu că eram într-o tabără de vară împreună și se dăduse o petrecere pentru care eram toți foarte entuziasmați. Băieții ne așteptau deja de ceva timp și eu eram stresată că îi supărăm cât toate celelalte râdeau și se ajutau să se îmbrace. Una dintre fete purta pantaloni scurți din piele și un top mulat. Dacă mama ar fi văzut-o, mi-ar fi zis imediat că e prea multă piele la vedere și nu e ok. Dar era superbă și Raisa a avut grijă să sublinieze asta. Am învățat că nu sunt responsabilă nici 1% pentru felul în care e sexualizat corpul meu. Am învățat că sunt 100% vinovată pentru modul în care sexualizez corpurile altor fete. 

P.S: Știu că dacă Raisa ar scrie asta ar zice că nu e corect să pun procentul maxim pentru că nu e vina noastră că așa suntem educate. 

Am învățat că nu pot să fiu feministă fără să știu ce implică această mișcare. Fără să mă intereseze istoria care redă mai fidel decât orice postare de pe instagram modul în care femeile sunt de când lumea reduse la tăcere. Am învățat cât de complexă este feminitatea. Cât de complexă e masculinitatea. Că nu te poți numi feministă dacă nu-ți pasă de femeile rome sau de culoare. Sau dacă le negi femeilor transgender drepturile. Am învățat să mă întreb totodată după ce definim o femeie. Am învățat că nu sunt mai femeie în zilele în care port tocuri decât cele în care port bocanci. 

Am învățat că frumusețile noastre nu au grad de comparație între ele, am învățat cât de aberante sunt postările care discreditează anumite femei pentru a face altele să se simtă mai bine (de genul in a world full of kardashians be a…), am învățat cât de periculoasă poate fi masculinitatea toxică, cât de dureroase sunt standardele de gen atât pentru fete, cât și pentru băieți. Am înțeles ce este slutshaming-ul și am învățat să nu-l mai propag. Am învățat să admir frumusețea unei fete fără să mă crispez automat la gândul că eu nu aș putea arăta niciodată așa. Am învățat să fiu tolerantă cu mine și cu cei din jur. Să nu dezbat nimic cu nimeni până nu am destule informații. Să-mi păstrez controlul când cineva e sexist/rasist. Am învățat că e în regulă să nu mă epilez dacă nu vreau. Că e în regulă să nu fac copii dacă nu vreau. Că e în regulă dacă nu aș vrea să am o carieră și să am grijă de copii toată viața. 

Everything stays 

But it still changes

Vreau să închei cu versurile din melodia ei preferată din Adventure Time, versuri care surprind exact forța schimbărilor mici pe care le-a produs treptat în mine. Schimbările acelea care se produc atât de firesc și de blând, încât nu le percepi imediat, dar care ajung să reziste și să te transforme în cu totul altă persoană. Pentru că am învățat de la ea că într-adevăr nu vom putea schimba noi vreodată lumea și felul în care ea funcționează, dar că merită să ne trăim fiecare zi încercând.