Atunci când cineva întreabă  „Care este cea mai mare realizare a ta?”, tindem să enumerăm despre permisul auto, faptul că am reușit să intrăm la o facultate uneori dorită de către părinți sau alții , spunem despre faptul că am călătorit în locuri frumoase și râvnite, dar nu realizăm că ne ia extrem de mult până ce „Am învățat să mă iubesc pe mine” este primul lucru care ne iese pe gură. În cazul meu, am reușit din fericire să învăț să mă mândresc profund cu acest lucru la frumoasa vârstă de 21 de ani. Dacă pandemia a fost pentru unii un dezastru și li se pare că nu a venit decât cu lucru rele, sunt ferm convinsă că pe mine una m-a ajutat să prețuiesc totul la un nivel mai înalt și mai ales m-a ajutat să lucrez la mine și să am mai multă încredere în mine.

Am pornit cu adevărat pe acest drum al iubirii de sine la vârsta de 15 ani, când am avut și prima depresie cu adevărat puternică, depresie ce a ținut aproximativ jumătate de an, în mare parte pentru că am avut parte de o decepție în dragoste, am aflat că tatăl meu suferă de o boală cruntă, dar pe lângă asta am avut parte de prima pereche de aparate auditive, lucru care m-a făcut să simt mai acut faptul că sunt diferită față de alte persoane. Nu mă acceptam și judecam absolut orice părticică din mine. Mă îndoiam de capacitățile mele, nu eram în armonie cu aspectul meu fizic, nu credeam că ar fi ceva de iubit la mine. Apoi momentul în care am reușit să ies din această stare a fost furia pe care am simțit-o față de mine pentru că îmi dau voie să stagnez. Astfel am decis că nu voi mai fi fata care eram până atunci, mai specific, am decis că voi ajunge să mă iubesc atât de mult încât îi voi inspira și îi voi ajuta și pe ceilalți să facă asta. Am început în primul rând prin a fi mai atentă la pasiunile mele, mi-am acordat mai mult timp pentru a accepta faptul că a fi diferit este de fapt un bonus. Odată ce m-am săturat să nu îmi fie visele și iubirea pentru artă susținute, pur și simplu mi-am zis că este de ajuns atâta timp cât eu cred în mine și știu ce am de făcut. Pentru că viața nu este despre alții, ci despre tine. 

Drumul către iubirea de sine este o luptă cu adevărat îndelungată și complicată, dar roadele pe care încă le culeg încercând să duc această stare la un nivel mai profund , sunt într-adevăr prețioase. Nu este ușor absolut deloc, drumul este presărat cu multe îndoieli, multă introspecție și revelație care deseori poate fi neplăcută. Această cărare e reprezentată de lupte cu propriile gânduri pentru a scăpa de un mindset nesănătos care nu face bine imaginii de sine, lucru pe care l-am îndreptat citind, atât cărți cât și articole, dar m-a ajutat nemijlocit să vizionez tot felul de videoclipuri pe youtube, după ce am constientizat care sunt și acele aspecte pe care trebuie să le îndrept. Pentru că recunosc, aveam o gândire pesimistă, nu acceptam vreun  refuz sau să știu că pot călca și greșit. Nu îmi controlam gândurile și lăsam emoțiile să mă controleze. De asemenea, consideram că vulnerabilitatea denotă că ești slab, când de fapt vulnerabilitatea a ajuns să însemne pentru mine echivalentul puterii. M-am luptat cu abilitatea mea slabă de a comunica și de a exprima ce simt, nu am fost sinceră cu mine în ceea ce privește sentimentele mele, căutam să mă complac în dramă în loc să caut soluții și să fiu convinsă că eventual totul va fi bine. 

Iubirea de sine nu este doar să accepți felul în care arăți și faptul că ai defecte, în pachet este inclus războiul pe care trebuie să îl dai cu overthinking-ul, comparația pe care o faci constant cu ceilalți oameni și greutatea pe care o ai în a-ți seta niște limite încât să nu îți cobori standardele și să dai șansa celor din jur să te calce în picioare, doar pentru că vrei să îi păstrezi în viața ta. Am fost prietenă cu anumite persoane doar de dragul de a le păstra în viață când știam că prezența lor nu are un impact asupra mea. Deci prin urmare, înveți să dăruiești fără a ți se lua prea mult și a ajunge în final  să fii doar un recipient gol. De aceea, atunci când găsești puterea să te reconstruiești după ce simți că te-ai pierdut, îți dai seama că nu mai poți fi ca înainte și ai senzația că nu știi ce s-a întâmplat. Dar este important să desprinzi din această perioadă faptul că te-ai pierdut pentru a construi o variantă a ta mult mai puternică și mai strălucitoare. Este momentul în care renaști ca o pasăre Phoenix și nu lași acel „Te-ai schimbat.” să te facă să te simți prost, ci mai degrabă mândră de tine ca persoană că ai trecut de acel prag care te trăgea înapoi. 

Cu siguranță am descoperit că iubirea de sine  un proces prin care iei în amănunt fiecare părticică din persoana ta și o șlefuiești până ajunge să strălucească în primul rând în ochii tăi, îmbrățișezi mai mult cine ești fără a te rușina sau a te ascunde, pentru că realizezi ce persoană minunată ești doar prin faptul că ești TU. 

Faptul că am avut în viața mea parte de oameni toxici, părinți care nu m-au valorificat cum ar fi trebuit până am zis „stop, nu mai las lucrurile să continue în felul ăsta”, prieteni falși și așteptări prea mari din partea unor oameni, dar mai ales să mă confrunt cu mici probleme de sănătate nu m-a ajutat decât să învăț să nu renunț la visele mele și cine sunt eu ca persoană, inclusiv principiile mele morale. Oricât de greu poate părea să te menții, este un adevărat examen de rezistență să nu renunți la ce crezi pentru a mulțumi pe altcineva, pentru a te comporta așa cum ar dori celălalt pentru a se simți împlinit. 

Mi s-a revelat cât de important și puternic este să spui „nu” la tot ce te face să te simți imcomfortabil și te aduce într-un loc întunecat  din care cu greu ai ieșit. A trebuit să mă las să le dau libertatea de a pleca celor care au vrut să iasă din viața mea și m-am vindecat în sfârșit de teama de abandon pe care am dezvoltat-o în copilărie, am realizat că nu ține totul de mine. La cei 21 de ani am învățat o lecție cu adevărat importantă: să traiesc în prezent și să mă bucur de orice lucru mărunt fără a mă simți vinovată pentru  greșelile din trecut, fără a simți anxietate gândindu-mă prea mult la viitor sau ce se află pe lista mea de to do, pentru că ce e menit să se întâmple o va face la momentul potrivit. 

Am ajuns la concluzia că iubirea de sine și inevitabil iubirea pentru viață este un curaj pe care ți-l înșușești în momentul în care decizi că faci orice pentru a ieși din zona de comfort, chiar dacă asta înseamnă să renunți câteodată la orgoliu și să ceri ajutor celor din jur. Am avut șanse pe care le-am refuzat, iar mai târziu am regretat. Sau m-am implicat, dar m-am retras crezând că nu este pentru mine, când de fapt a reprezentat ceva care m-ar fi ajutat enorm, dar și acest lucru a fost o necesitate pentru a progresa.

A trebuit să învăț cum să fiu singură și să iau pauză de la cei din jur, inclusiv social media pentru a mă face bine, am realizat că nu pot declara că mă iubesc până în momentul în care nu mă simt comfortabil fiind singură, astfel încât să nu depind de prezența cuiva în viața mea sau să las fericirea mea să varieze în funcție de ceilalți. 

Am devenit prietenă cu propria viziune despre viață și cu propriile dorințe, nu mă mai tem de judecată și critică pentru că a fost extrem de esențial să înțeleg faptul că este unica modalitate de a crește. 

Am ajuns într-un punct în viață în care abia aștept să văd ce are ea să-mi ofere, observ  doar frumusețe în provocări și dureri, le iubesc și doar mă fac să zâmbesc la gândul că mă fac mai puternică și mă pregătesc pentru a trece la nivelul următor. Iar pentru asta a fost nevoie să găsesc un sens în viață și să mă las descoperită pentru a fi sigură că nu las vreun colțișor neexplorat.  

Tot ce mai am  de spus este că dacă nu simți că te poți integra sau nu găsești un loc al tău, ori te afli în locul nepotrivit ori este timpul să te oprești unde ești în momentul de față și să începi a-ți construi propria lume din care vor și alții să facă parte.