Se vorbește extrem de mult și peste tot despre standardele toxice de frumusețe și despre cum avem  nevoie să ne iubim corpurile așa cum sunt and so on. Dar n-am auzit niciodată să se vorbească despre problemele totuși existente, în ciuda frumuseții radiante sau a încrederii în sine năucitoare. Și  da, toată lumea are probleme, dar nu mă refer la zile ploioase, la restanțe sau la alte chestii umane și  obișnuite.  

Ca să creez o imagine de ansamblu, nu, nu sunt un standard de frumusețe ambulant. În niciun  amărât de caz. Sunt scundă și șatenă, iar din ochi îmi lipsește cu desăvârșire sclipirea oceanului.  Tenul, să zicem măsliniu, vine cu o pilozitate poate nu excesivă, dar care m-a determinat să încep să mă epileze pe la 14 ani. S-ar putea spune că am forme, dar nu după șablonul industriei, iar gurile  rele ar putea spune că sunt doar o lipsă de tonifiere.  

Acum nu privesc nici unul dintre aceste lucruri ca pe un defect, dar am avut perioade când mă complexau. Și mai auzeam un ‘nu ești grasă’ sau ‘fiecare e frumos în felul lui’, dar astea sunt lucruri  inutile. Știam că lucrurile care mi se spun sunt adevărate, dar nu mă ajutau. Și degeaba mi se zicea  să nu mă intereseze opiniile altora, fiindcă opiniile mele erau mai dure.  

Am depășit această etapă. Am investit în mine, mi-am descoperit pasiunile, mi-am valorificat  talentele și mi-am dat seama că dacă pot ignora un râgâit din partea unui străin, atunci pot ignora și  puțină celulită pe coapsele mele.  

Dar oricât de multă încredere în mine aș dobândi de-a lungul anilor, pentru unii oameni nu  contează. Și nu vorbesc aici de bârfă, ci de subestimare.  

Înălțimea de copil și obrajii rumeni, asociate unui spirit introvertit, oferă cu dificultate impresia de  competență. La nivel mare, într-adevăr, n-a contat. Mi-am luat examenele, am mers la facultate,  toate bune și frumoase.  

Totuși, în interacțiunile de zi cu zi s-a simțit.  

Zilele trecute mi-a scris un prieten din copilărie, cu un an mai mare decât mine. Cum n-am vorbit de  mult, i-am povestit despre schimbările din viața mea și mi-a spus că evoluez frumos, curând voi  ajunge stewardesă. Să ajung stewardesă era obiectivul meu de acum șase ani. Bineînțeles că planurile se mai schimbă și știa că am renunțat de mult la această idee puerilă. Aveam alte scopuri și  alte înclinații, dar în loc să se împace cu ele, mi-a ținut o scurtă prelegere despre cum renunț la visul  meu și îmi pierd puritatea infantilă. Era convins că mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu, doar  fiindcă întâlnise copilul de 13 ani care voia să zboare gratis.  

Oricum, nu vreau să fac o tragedie dintr-o neînțelegere atât de inofensivă.  

Cum am mai menționat, nu sunt tocmai un spirit extrovert. Toată lumea vede acest lucru și nu încerc  să îl maschez. Însă, persoana mea nu se limitează doar la faptul că nu îmi place să agăț străini la  petreceri sau să dansez goală prin mare noaptea. Îmi place precauția și siguranța și sunt selectivă cu  oamenii din jurul meu, dar asta nu îmi neagă calitățile de lider și dorința de implicare. Am ajutat  oameni toată viața, sunt realistă și pragmatică, nu-mi asum riscuri inutile. Pot face față unui proiect  și îmi cunosc limitele. N-am avut posibilități de genul în liceu, dar și dacă aș fi avut nu m-ar fi  susținut nimeni. Aveam profesori care nu știau că am candidat pentru președinția Consiliului  Elevilor în clasa XI-a. Și și eu și poza mea de pe afișul de campanie ne uitam urât la ei când îmi  felicitau colega care candida pentru aceeași poziție și avea afișul lângă al meu. Tipa merita 

felicitările, nu neg. Dar aveam și eu meritele mele. Încercarea mea de a mă implica pălise vădit în  fața acomodării mele mai greoaie și a entuziasmului din jur.  

Oricum, nu e nici această neatenție o tragedie.  

Acum câteva luni a fost ziua de naștere a unei prietene. Stând la masă și discutând nimicuri, o  persoană de la masă povestea despre mică ei afacere cu brățări și se întreba cum ar putea să trimită produsele la cumpărători. I s-a sugerat prin poștă și s-a întrebat cum trebuie să procedeze. Privind-o  în ochi, am început să îi povestesc, tare și clar, informațiile pe care le acumulasem în urma  experiențelor mele anterioare cu Poșta Română. După primele trei cuvinte, m-a întrerupt cineva.  Am reluat fraza, am fost din nou întreruptă. Și erau oameni care se adresau domnișoarei cu brățări.  Am procesat cu greu, dar mi-am dat seama că eu nu fusesem întreruptă, fusesem doar ignorată. N-a  auzit nimeni că vorbeam, cu excepția persoanei de lângă mine. Rectific, nu mi-a acordat nimeni  atenție, cu excepția persoanei de lângă mine. De auzit mă auzise toată lumea, doar că nimeni nu  credea că am ceva relevant de zis.  

Oricum, nu e nici neglijența asta o tragedie.  

Și astea au fost doar trei situații. În realitate, au fost ani de zile. Ani în care îmi formam încredere,  ca să mă salvez de mine însămi și îmi formam credibilitate, ca să supraviețuiesc lumii. Și poate  spune oricine că nu avem nevoie de aprobarea celorlalți, dar fiecare subestimare e o lovitură. Și  loviturile nu sunt tragedii. Nu vei chema ambulanța fiindcă te-ai lovit în mobilă cât măturai. Și nici  la psiholog nu vei merge doar fiindcă cineva a uitat să te anunțe când ieșeau cu gașca în oraș.  

Micile detalii nu sunt tragedii, cum zgârieturile nu sunt traumatisme. Toată lumea te compătimește  când ești complexat de greutatea ta, când nu ai încredere să probezi o rochie scurtă, când te temi să ieși în evidență. Și, într-adevăr, pe bună dreptate. Discriminarea și bullying-ul sunt peste tot și  trebuie să învățăm să ne acceptăm unii pe alții și pe noi înșine.  

DAR, odată ce ai depășit problemele tipice, nu mai luptă nimeni alături de tine. Totuși, să îți fie  rușine cu durerea ta și să o inhibi este o tragedie.