text: Stefania Gheorghe
ilustratie: Ana Maria Mihailidis
Mișcarea feministă și-a schimbat de-a lungul timpului anumite țeluri, toate având ca rezultat final atingerea echilibrului dintre sexe. Prioritățile mișcării s-au fixat pe la 1800, dar au variat de-a lungul istoriei în funcție de teritoriul pe care ne aflăm, având, din păcate, chiar și în prezent state care denigrează femeia, o abuzează și o hărțuiesc.
Feminismul a cunoscut anumite clasificări, în „valuri”, fiecare val fiind determinat de o anumită realizare pe care mișcarea socială o urmărea. Primul val de feminism avea în prim-plan poziția femeii (albe) dintr-o clasă socială superioară și a implicat dreptul la vot sau la proprietate. Al doilea val de feminism s-a axat în continuare pe combaterea discriminării și a inegalității sociale, de data aceasta atât pentru femeile albe, cât și pentru cele de culoare sau pentru femeile din clase sociale din pătura de jos. În valul trei, feminismul a continuat să abordeze inegalitățile sociale și financiare dintre sexe, dar și legate de rolul femeii într-o familie. De asemenea, în timpul valului trei s-au făcut demersuri serioase pentru respectarea integrității corporale, punându-se accentul pe dreptul reproducere. Valul patru studiază exact factorii pentru care se produce marginalizarea, dar vizează și o mai bună acceptare a minorităților în societate, feminismul fiind atât despre femei, cât și despre lumea din jurul lor – lume care are nevoie de susținere.
Urmărind cronologic evoluția mișcării feministe, putem spune că cea mai importantă mișcare a primului val de feminism s-a finalizat prin obținerea dreptului de vot al femeilor. În SUA acesta a constat în trecerea celui de-al 19-lea Amendament, în 1920, care oferea în sfârșit dreptul de vot femeilor. Acest eveniment marcant în SUA a determinat adoptarea acestor proceduri și în alte state. Noua Zeelandă a fost totuși prima țară în care femeile puteau vota, încă de la 1893. Impactul oferirii femeilor dreptului la vot a fost uriaș, acest lucru determinând acceptarea faptului că femeile sunt oameni și au capacitatea de a lua singure decizii, dar punând și piatra de temelie tuturor viitoarelor mișcări și schimbări care vor urma.
Franța a avut și ea o serie de reforme în anii 1900, prima fiind începută cu un ziar – „La Fronde” – care dezbătea subiecte controversate precum susținerea drepturilor politice sau femei care lucrează și ocupă forță de muncă. În Germania, dreptul la vot al femeilor a fost câștigat la începutul secolului al XIX-lea, acesta fiind rezultatul presiunilor sociale ale femeilor din clasa de mijloc, ce doreau dreptul la muncă și educație, obținând astfel „statutul” de „individ deplin”. Deși în vest poziția femeii începea să se îmbunătățească, în Rusia, în 1917, în urma Revoluției, s-au decis egalitatea femeilor și bărbaților în ochii Uniunii Sovietice, dar acest lucru era unul doar formal, sovieticii interzicând toate mișcările organizate de femei. Finalul Primului Război Mondial (1918) a adus cu sine obținerea dreptului de vot în mai multe țări precum Austria, Canada, Germania și Cehoslovacia.
O problemă uriașă a primului val de feminism a fost reprezentată de faptul că inclusiv femeile care organizau mișcările, deși erau „feministe”, erau și rasiste, un rasism neintenționat, dar care urma să răpească șansa la egalitate a milioane de femei. Rasismul personal sau cel instituțional a împiedicat multe femei de culoare să participe la mișcări feministe și să aibă o poziție activă în ceea ce privește anumite evenimente. La evenimentul „The March on Washington” din 1913 (eveniment la care au participat peste 5000 de femei ce au mărșăluit pe Pennsylvania Avenue pentru a cere dreptul la vot și a fost numit „Cel mai mare eveniment de vot din istoria SUA”) femeile de culoare au fost obligate să mărșăluiască în spatele grupului pentru a nu fi asociate cu femeile albe din față, acestea fiind deci segregate.
Anii ce au urmat au fost marcați de evoluția constantă a poziției femeii în societate, aceasta câștigând treptat posibilitatea de a studia, de a lua decizii asupra propriului corp, de a munci sau de a se implica în politică, cel puțin teoretic.
Al doilea război Mondial (1939) a schimbat totul pentru femei, determinând un efect de „doi pași înainte, unul înapoi”. În timpul războiului, femeile au fost recrutate pentru a munci în Serviciul Naval, Forțele Aeriene, Armata Terestră sau în serviciile de îngrijire medicală. O dată cu aceste evenimente au apărut multe etichete puse femeilor, cum ar fi că dacă acestea purtau uniformă și implicit pantaloni, erau considerate femei „de moravuri ușoare”. Deși societatea le judeca, aceste momente le-au oferit femeilor un mai mare sentiment de putere, pentru că acestea lucrau, salvau vieți, iar la finalul zilei se întorceau acasă, să aibă grijă de copii și de casă.
După finalizarea războiului, în Marea Britanie, rata divorțului a crescut semnificativ, pentru că deși femeile au demonstrat că inegalitatea nu există, în practică încă erau „mici” iar rolul lor în familie (perceput de soț) rămânea neschimbat.
Al doilea val de feminism (început în 1963) s-a construit pe bazele primului și a încercat să schimbe viziunea asupra femeilor în societate, activiștii având ca țintă acele instituții care opresc expansiunea femeii. Au apărut astfel 3 tipuri de feminism: liberal, radical și cel cultural. Feminismul liberal s-a concentrat pe reforme instituționale, ceea ce a avut ca rezultat oferirea accesului femeilor în sfere dominate de bărbați, precum politică sau în funcții înalte din punct de vedere ierarhic. Feminismul radical s-a concentrat pe o schimbare a societății în masă, asumându-și faptul că sistemul este inerent patriarhal și că singurul mod prin care se poate schimba acest lucru, este dacă încep de la 0. Feminismul cultural susținea într-o oarecare măsură feminismul radical.
Deși femeile începeau tot mai mult să aibă studii superioare și să ocupe forța de muncă, acestea nu au reușit să avanseze în cariere din pricina faptului că erau… femei. Dorința femeilor spre normalitate era tot mai mare, așa că ceea ce doreau acum era angajarea, educația și respectarea sexualității.
Simțindu-se excluse, în timpul valului doi, femeile de culoare și-au dezvoltat propriile asociații, acest lucru stimulând ascensiunea femeilor de culoare.
După 1970 femeile au început să înregistreze numere record pentru candidaturi politice, în universități și chiar și în sport, luând naștere echipe sportive feminine, finanțate, dar câștigând treptat și salarii egale cu ale bărbaților pentru o muncă egală, în câteva companii.
Un lucru început în al doilea val de feminism a fost legat de sexualizarea femeii, posibilitatea unui avort și discuții deschise despre abuzurile sexuale. Un important element de supărare îl constituiau concursurile de frumusețe, care setau niște standarde greu de atins de frumusețe și care exploatau femeia, determinând în 1963 un protest împotriva concursurilor de Moda. Acest eveniment le-a asociat feministelor denumirea de „brad burners”. În timpul protestului, femeile au aruncat în „freedom can” – un recipient de gunoi – tocuri, bigudiuri, reviste Playboy sau sutiene, urmând să le ardă. Deși acestea nu au primit permisiunea de a le da foc, au fost asociate greșit și mincinos cu denumirea de „brad burners”. Mișcarea a continuat împotriva pornografiei, concluzionând că în materialele vizionate femeia nu se poate bucura de actul sexual, dar mai mult decât atât, considerând că poate incita la agresiune. Un câștig categoric în statele bine dezvoltate la acea vreme a fost legalizarea avortului și dezvoltarea medicinei în această direcție.
Valul doi de feminism a ridicat multe semne de întrebare și a pus multe etichete femeilor. Etichete de care alte femei au început să se teamă, motiv pentru care au început să fie ușor, ușor reticente asupra mișcării.
Pe finalul articolului putem spune că da, primele două valuri și-au propus multe, au realizat multe, dar din păcate insuficient sau doar formal. Evoluția mișcării apare curând, într-un viitor articol, rămânând momentan cu bazele valului trei.
Surse:
Română 
English 
0 Comentarii