Conceptul de PTSD ne este familiar. Îl tot auzim în seriale, filme, interviuri, ședințe de psihoterapie, ba chiar folosit în glumă atunci când ne referim la ceva deranjant. Știm niște cuvinte-cheie: eveniment traumatizant, atacuri de panică, flashback-uri. Dar dacă evenimentul nu este singular, ci se repetă pe parcursul mai multor ani? Dacă se adaugă simptomelor clasice niște particularități cu un impact mult mai profund? Mai știm să definim astfel de cuvinte-cheie?

Astăzi, elefantul din cameră este Complex PTSD – patologie care apare mai ales în copilărie, după expunerea cronică la traume precum abuz fizic, violență domestică, abuz sexual, captivitate, condiții de criză/război, sau trafic de persoane.

Înainte să vă dau detalii, vă amintesc simptomele clasice: atacuri de panică, flashback-uri, coșmaruri, insomnii, hipervigilență, reacții somatice, iritabilitate, dificultăți de concentrare, amnezie selectivă, amorțeală fizică sau emoțională, adoptarea de comportamente distructive (majoritar consum de alcool și droguri).

Particularitățile se clasifică în alterări ale emoțiilor, ale simțului propriei persoane, ale conștiinței, ale relațiilor, ale percepției asupra abuzatorului și ale ,,sistemului de sensuri”.

 Emoțiile

Supraviețuitorul suferă o gamă largă de alterări emoționale. Este incapabil să își identifice emoțiile (alexitimie), dar le și trăiește intens: fie în registru low (tristețe, amorțeală), fie în registru high (furie, hipervigilență). Eliberarea cronică de hormoni ai stresului, adrenalină și cortizol, activează ,,modul de supraviețuire”, persoana fiind permanent în așteptarea unui pericol, chiar dacă el nu este real. De asemenea, emoțiile trăite în timpul traumei sunt aduse în prezent, fie în timpul atacurilor de panică (declanșate de imagini, sunete, mirosuri, atingeri sau persoane similare contextului traumei), fie în timpul coșmarurilor, care sunt expresia încercării subconștientului de a procesa trauma, rememorând amintiri asociate emoțiilor.

Simțul propriei persoane

Felul cum se percepe supraviețuitorul diferă. Impresia că este rău și vinovat se explică, în cazul traumelor petrecute în mediul familial, astfel: fiindcă supraviețuirea lui depindea exclusiv de părinte, nu putea concepe că răul a fost făcut de părintele responsabil de îngrijirea lui, așa că l-a internalizat drept credința ,,Trebuia să fiu pedepsit, fiindcă meritam”). Impresia că este neajutorat se explică tot în copilărie, atunci când,  trăind în aceeași casă cu abuzatorul și, de cele mai multe ori, cu alte rude care nu l-au apărat, a ajuns să creadă că nu are scăpare. Impresia că este ,,una cu trauma” este cauzată de faptul că vârsta emoțională nu e actualizată la vârsta fiziologică, el neputându-se defini ca adult decât prin identitatea de copil traumatizat.

Conștiința

Supraviețuitorul disociază – se simte detașat de propriul corp (depersonalizare), privește în gol și pierde conectarea la împrejurimi (derealizare), uită anumite părți din traumă (amnezie selectivă), uită perioade lungi de timp din aproprierea traumei (amnezie localizată), sau își amintește involuntar sub formă de flashback-uri fără ordine cronologică.

N.B: Supraviețuitorul poate trăi toate variantele de disociere, dar în diferite momente, potrivite gradului de copleșire emoțională pe care o simte.

Relațiile

Supraviețuitorul ori este suspicios, ridicând ziduri ca să evite vulnerabilitatea (atașament nesigur-evitant), ori are încredere prea ușor fiindcă este atras de persoane care seamănă cu fostul abuzator. De asemenea, se poate crede lipsit de apărare, căutând salvatori, sau, din contră, vrea el să fie salvator, asigurându-și prin ,,repararea” persoanei controlul asupra factorilor externi.

Percepția asupra abuzatorului

Supraviețuitorul ori se abandonează în fața puterii abuzatorului, considerând că îl va controla sau ,,bântui” mereu; ori își idealizează abuzatorul, simțindu-se trist sau chiar vinovat dacă pleacă; ori îl idolatrizează, tânjind după iubirea și aprecierea lui; ori este extrem de furios și are permanent gânduri de răzbunare.

Sistemul de sensuri

Supraviețuitorul are un sens alterat al lumii înconjurătoare. Ori crede că nu mai există oameni buni, cu intenții curate, ori crede că s-a născut ca să fie rănit, deci nimic bun nu poate apărea în viitorul lui. Trauma din copilărie îi creează convingerea că nimic nu are rost și că totul este nedrept, fiindcă dacă ar fi existat consecințe și dreptate, Universul (sau o ființă divină) nu l-ar fi lăsat să se chinuie atât.

Vestea bună pentru voi (și mai puțin bună pentru perfecționista din mine) este că ce v-am prezentat este doar o mică parte din ramificațiile sindromului de stress post-traumatic complex. Pentru fiecare comportament există o explicație cu originea în copilărie, deci și o șansă la vindecare. Iar dacă ar fi să închei cu un îndemn scurt și direct, acela ar fi să căutați și să descoperiți cât mai multe despre voi, oricât de greu va fi să stați față în față cu durerea voastră.

P.S: Vă recomand două cărți care vă pot ajuta – The Body Keeps the Score, de Bassel van der Kolk și Complex PTSD: From Surviving to Thriving, de Pete Walker.

Resurse:

www.mind.org.uk

www.beautyafterbruises.org   

www.nctsn.org

www.msdmanuals.com/professional/psychiatric-disorders/dissociative-disorders/depersonalization-derealization-disorder