interviu de Irina Voiculescu

Sunt o persoană care defilează prin lume, fără să se ascundă, cu un mare semn pe care scrie “I am a work in progress“.

Diana Lupu

În pregătirea unei noi ediții dintr-un proiect important și tare drag nouă, „HerWebinars Winter 2021”, am avut grijă să strângem laolaltă subiecte de interes, care să aducă comunității un aport de informații cât mai diverse și, sperăm noi, de ajutor. Bineînțeles, nu puteam ajunge la rezultatul dorit fără persoanele potrivite care să transmită mai departe din „secretele” învățate în cariera și experiența lor.

În acest articol o vom cunoaște mai bine pe Diana Lupu, speaker-ul cu care vom deschide webinariile și care ne va vorbi, pe 6 decembrie, despre perfecționismul în viața profesională.

Diana este psiholog și psihoterapeut, specializată în psihoterapia de familie și de cuplu, cât și adolescenți. Nu o găsiți doar în cabinet, căci activează și în mediul online, unde dă mai departe din lucrurile învățate de-alungul experienței sale de psiholog pe contul său de Instagram și implicându-se în diverse proiecte și campanii, precum Love is Fun but Complicated, asociația A.L.E.G, #PsihoDescoperiri; toate acestea și nu numai pentru a se asigura că ceea ce are de spus ajunge la cât mai multă lume și ajută cât mai multe persoane. 

I-am pus câteva întrebări despre viață, carieră și puțin din subiectul care urmează să fie abordat în webinar. Răspunsurile date au fost mai mult decât ceea ce căutam și pot spune că de fiecare dată când le recitesc rămân cu un zâmbet pe buze și cu o stare de bine. Las interviul mai jos în speranța că va avea același impact și asupra voastră.

Î: Pentru început, puteți să ne spuneți câte ceva despre dumneavoastră?

R: Una din întrebările la care o să tot stau pe gânduri pentru că mereu se schimbă câte ceva. Însă ce cred că e important să spun acum despre mine e că sunt o persoană care defilează prin lume, fără să se ascundă, cu un mare semn pe care scrie “I am a work în progress”. Și asta mi se pare uman și frumos la mine, o ancoră mentală pe care o duc în practica mea terapeutică alături de adolescenți, adulți tineri, părinți și cupluri.

Î: De ce psihologie? Cum ați știut că psihologia este drumul pe care vreți să o luați în viață? A fost ceva care v-a provocat îndoieli? Și dacă da, ce?

R: E o poveste pe care, de fiecare dată când mi-o amintesc vine cu sentimentul de nostalgie. Începând cu clasa a 5-a m-am confruntat cu o serie de probleme de adaptare în noul colectiv, iar norocul a făcut ca în școala la care învățam să fie și un cabinet de psihologie școlară unde am fost încurajați de către doamna dirigintă să mergem. Astfel, am întâlnit-o pe doamna psiholog Cristina la care am decis să merg într-o zi în care mă simțeam destul de dezorientată și mi se părea că nici măcar sfaturile mamei nu mă mai ajută. Când am plecat de acolo, în drum spre casă, simțeam că plutesc, că sunt înțeleasă și că nu sunt un copil ciudat. Atunci mi-am spus că îmi doresc să pot să îi fac și eu pe oameni să se simtă așa. De atunci am știut că vreau să fiu psiholog.

Î: Cum a început extinderea în sfera online?

R: A început cu multă teamă de expunere și cu întrebarea “Oare un terapeut ar trebui să facă asta?” . Am făcut pasul de a mă expune urmând exemplul mentorilor mei, care începuseră deja să transmită informații valoroase în mediul online. Cred că e o responsabilitate pe care noi, terapeuții, o avem de a facilita acces la informații sau de a deschide portițe de gândire oamenilor, chiar și din afara cabinetului.

Am început timid cu citate ale scriitorilor și cercetătorilor din domeniu, cu emisiunea Love Is Fun la A List Magazine by Andreea Esca unde am vorbit pentru prima dată în fața mai multor oameni, cu recomandări de cărți, iar apoi cu rubrica săptămânală #PsihoDescoperiri la Pagina de Psihologie. De aici am reușit să construiesc o comunitate faină, proiecte și inițiative la care am contribuit cu drag.

Î: Ce a reprezentat acest pas/ această schimbare pentru dumneavoastră?

R: În primul rând, a crescut și mai mult sentimentul că mă implic în comunitate, iar apoi, faptul că mi-am adaptat definiția sau mai bine spus concepția despre ce înseamnă să fii un terapeut în perioada în care ne aflăm. Este un context de expunere care pe alocuri vine și cu disconfort și temeri, dar și cu feedback valoros din partea oamenilor.

Î: Ca să intrăm puțin în subiectul webinarul ui care va urma, credeți că o doză de perfecționism este utilă, sau este ceva care poate cauza mai mult probleme?

R: Sunt și eu la rândul meu o perfecționistă aflată pe drumul vindecării, așa că mereu îmi iau timp de gândire atunci când primesc întrebări din zona asta. La baza concluziilor pe care le-am tras din experiența de cabinet stau poveștile de viață în care nu am întâlnit vreo persoană care să îmi vorbească despre fericire, starea de bine generală cu propria viață, succes sau pofta de a trăi, datorită faptului că este perfectă sau că totul a mers perfect. 

În schimb, m-am întâlnit cu povești de reușită în care oamenii și-au dat voie să se cunoască pe sine și să se accepte pe sine așa cum sunt – imperfecți.

Î: Dorința de a atinge standardele perfecțiunii se dezvoltă de obicei încă din școală, apoi la locul de muncă, în viața personală. Cum credeți că perioada de școală online a influențat acest lucru?

R: Cred că mai este nevoie de timp pentru a observa efectele noului context la care am fost nevoiți să ne adaptăm, însă ceea ce observ în acest moment este faptul că am învățat mult prea puțin să ne cunoaștem, înțelegem și să ne gestionăm emoțiile, iar asta poate avea legături strânse cu stările de anxietate și nevoia de control cu care vine la pachet perfecționismul.

Î: În continuare mulți oameni consideră mersul la psiholog ceva inutil, ori o soluție extremă. Cum vedeți dumneavoastră această problemă și cum credeți că ar trebui abordată, pentru a le oferi oamenilor o mai multă deschidere și încredere către a face acest pas?

R: Este o zonă în care simt schimbare în ultima vreme. Spun asta, deoarece observ tot mai multă activare din partea noastră, a terapeuților, a ONG-urilor, publicațiilor, conturilor de Instagram, și lista poate continua. Nu este un drum ușor, însă faptul că informațiile din zona psihologiei devin mult mai accesibile pentru publicul larg este un pas important în informarea corectă a acestei  perspective. Ce mai rămâne de spus, este să fim constanți în munca pe care o facem –  acesta este unul din Ingredientele schimbării.

Î: Cum ați reușit să vă gestionați timpul și să nu vă lăsați copleșită de toate proiectele în care vă implicați?

R: Și aici, ca mulți alții mă consider un work în progress pe care învăț să îl primesc cu brațele deschise în viața mea. La început a fost nevoie să mă lovesc de câteva episoade de Burnout, stări de neputință și frustrare. Toate acestea am încercat să le privesc drept experiențe de învățare. Astfel, ceea mi-am propus și am intenționat în organizarea timpului a fost să îmi identific nevoile și să încep să pun limite sănătoase pentru a le respecta. Am început să spun nu, iar asta m-a determinat să conștientizez faptul că am o alegere în fiecare activitate în care mă implic. La baza acesteia se află plăcerea și dorința mea de a face lucrul respectiv. Mai simplu spus, l-am dat jos pe TREBUIE din brațe.

Î: Am văzut o postare în care vorbeați despre semnul din naștere. Ca un îndemn pentru cititoarele noastre de a-și aprecia mai mult trăsăturile unicate și a avea curajul de a vorbi despre insecurități, puteți să ne spuneți câte ceva despre acest subiect? (povești care vă leagă de el, sau concluzii la care ați ajuns în acest drum al acceptării de sine)

R: Semnul  din naștere a fost pentru multă vreme un subiect sensibil pentru mine, în special în vremea copilăriei când majoritatea copiilor de vârsta mea nu înțelegeau ( și aici mă includ și pe mine) diferențele interpersonale. Astfel, am plecat la drum cu dorința de a-l ascunde, mai concret spus, cu rușine. Apoi, a urmat perioada adolescenței, când dorința de a fi acceptată într-un grup s-a accentuat și la fel s-a întâmplat și cu percepția asupra acestui semn distinctiv. Cred că ce m-a ajutat foarte mult la început a fost grupul apropiat de prieteni care nu a pus nici o dată întrebări sau nu am simțit că m-a privit diferit. Dar, adevărata apreciere, pe care eu singură am reușit să mi-o ofer a venit în momentul în care am plecat la facultate, departe de cei dragi. Atunci semnul din naștere, pe care îl are și bunicul meu, s-a transformat într-o oază de amintiri frumoase, ca un portal ce mă trimitea, în momentele de dor, în sânul familiei. 

Acum e o reamintire constată a faptului că frumusețea și creșterea personală vine din lucrurile pe care la început le vedem ca fiind imperfecte.

Î: Un ultim gând pentru cititoare/motto

R: O să las aici citatul care a rămas cu mine din primul moment în care l-am descoperit în scrierile lui Brene Brown:

Important nu e cel ce critică; nici acela care arată cum se împiedică omul puternic sau care spune cum ar putea cel care face un lucru să-l facă mai bine. Lauda i se cuvine celui ce se află în arenă, a cărui față e năclăită de praf, sânge și sudoare; celui ce se luptă cu mult curaj; celui care dă greș iar și iar, pentru că nu există efort fără greșeală și neajunsuri; celui ce se străduiește să înfăptuiască tot ce trebuie înfăptuit; celui ce cunoaște entuziasmul și devotamentul și care se dăruiește unei cauze demne de laudă; celui care, în cele din urmă, cunoaște, în cel mai bun caz, triumful unei mărețe realizări, iar în cel mai rău caz, dacă dă greș, măcar greșește dovedind un curaj fără limite…

Din discursul lui Theodor Roosevelt  intitulat  „Omul din arenă”